Pe drumul naţional ce leagă Piteştiul Curtea de Argeş, la cca. şase kilometri de localitatea Vâlcele, pe Valea Radului se află Biserica Izvoarelor de Leac, un complex de izvoare, troiţe şi mici capele ortodoxe, cu încărcătură istorică, unde credincioşii caută tămăduirea.
Regula de aur e tăcerea. Pe o rază de un kilometru n-auzi o vorbă. Obiceiul locului pentru cei care vin să ia apa considerată vindecătoare este ca, mai ales, pe traseul de la biserică la izvoare, să nu rostească decât rugăciuni, iar acelea numai şi numai în inimă şi-n gând, după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: “Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcul 1, 24).
“E un loc deosebit, plin de har, un loc retras, plin de încărcătură spirituală, pentru că sunt sute de ani de când aici se fac rugăciuni. De la intrarea în pădure se păstrază tăcerea. Aşa este tradiţia şi este mai bine aşa, pentru că lumea vine în pace şi pleacă în pace. De sute de ani e obiceiul acesta… Nu e o inovaţie a noastră. Aşa ar fi frumos în toate bisericile, de când se intră pe poarta lăcaşului, până se sărută prima icoană să te gândeşti la Dumnzeu şi la rugăciune”, explică, pentru „Adevărul”, părintele Ovidiu Creţ de la Mânăstirea Tutana, unul dintre preoţii care, în trecut, au slujit la Biserica Izvoarelor de Leac.
De cele şapte izvoare tămăduitoare împrăştiate printre copaci sunt legate legende ce dau speranţe celor ce caută alinarea pe care aici ar fi găsit-o însăşi înaintaşii noştri.
În cadrul luptei de la Rovine, voievodul Mircea cel Bătrân a otrăvit apele din împrejurimi şi s-a retras la aceste izvoare, ale căror ape i-au întârit pe oştenii săi, putând astfel birui mulţimea de oaste a lui Baiazid”, arată pagina oficială izvoareledeleac.ro.
Se spune că aici au poposit nu doar Mircea cel Bătrân, ci şi Vlad Ţepeş şi Mihnea Turcitul, dar şi Mihai Viteazul şi că din vremuri demult apuse, pelerinii aflaţi în drum spre Mânăstirea Cotmeana, spre Mânăstirea Tutana şi Mânăstirea Curtea de Argeş s-au tot oprit aici să bea din apele miraculoase sau să-şi ungă rănile.
Cu siguranţă şi călugării de la muntele Athos au trecut pe acolo, pentru că izvoarele se află în apropierea Mânăstirii Tutana, aflată peste deal, mânăstire care a avut călugări de la muntele Athos.
“Mihnea Turcitul (domnul Ţării Româneşti între septembrie 1577 şi iulie 1583 şi, din nou, între aprilie 1585 şi mai 1591) este şi rectitorul Mânăstirii Tutana în 1582, domnitor fiind în acea perioadă, însuşi Mihai Viteazul (domnul Ţării Româneşti între 1593-1600) a fost acolo, la Izvoarele de leac, căci locul era în drumul său spre Tutana”, explică, pentru “Adevărul”, părintele Ovidiu Creţ.
Legenda pustnicii care şi-a recăpătat vederea
Cum au căpătat apele de aici renumele de izvoare de leac aflăm din legendele locului. Una dintre ele pomeneşte de o pustnică oarbă despre care legenda spune că şi-a recăpătat vederea după ce şi-a spălat ochii cu apa de leac.
Biserica Izvoarele de Leac are hramul Biserica <> şi se află la 6 kilometri de localitatea Vâlcele Crâmpotani, comuna Merişani (Argeş).
Tradiţiile locale vorbesc despre 7 izvoare tămăduitoare care au alinat durerile multor bolnavi de cancer şi de paralizie. Chiar Domnitorii Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş s-au oprit la aceste ape minunate în drumurile lor. Istoria vorbeşte despre două minuni săvârşite aici cu două femei oarbe, care după ce s-au spălat cu apa izvoarelor de leac şi-au recăpătat vederea. Tot aici un băiat mut a început să vorbească”, precizează, pentru “Adevărul”, cercetătorul Sorin Mazilescu.
O relatare mai recentă face referire la Elisabeta Bădescu, o femeie oarbă de la vârsta de numai zece ani, despre care se spune că după mult post şi rugăciune, spălându-se cu apa din aceste izvoare, şi-a recăpătat şi ea vederea.
Valerica Lungu, fiica Elisabetei Bădescu este, de altfel, ctitorul principal al bisericuţei din acest loc. S-a stins şi ea, recent, din viaţă, dar a lăsat în urmă o cărticică în care mărturisea: “Intrând pe Valea Radului, unde se află <>, intri parcă în “ţinutul primordial”, pus spre conservare. Unele tradiţii sunt precreştine: aici oamenii se întâlneau în mare tăcere, în templul tăcerii, cu Îngerul Pământului, care din izvorul divin dădea apa Îngerului Apei, pentru sănătatea lor, apoi Îngerul Aerului o ridica deasupra lumii, dăruind-o Îngerului Focului, care o dădea Soarelui, pentru a-i păstra moleculei nemurirea în Inima Universului”
Valericăi Lungu i se datorează şi troiţele ridicate la izvoarele tămăduitoare.
“Însăşi dumneaei s-a vindecat de boli cu rugăciune şi apa de leac. Doamna Valerica a scris o carte – Pe urma Anei lui Manole – în care a arătat şi că Ana, în drumul său spre Manole, la Curtea de Argeş, poposea adeseori acolo. Toţi care au contribuit la amenajarea acestor mici troiţe care adăpostesc cele şapte izvoare sunt oameni care s-au făcut bine. Aşa s-au amenajat construcţiile acestea, cu contribuţii ale oamenilor care s-au vindecat”, mai spune, pentru “Adevărul”, părintele Ovidiu Creţ.
Minunile, notate cu “nume prenume şi buletin” într-un caiet
Fostul preot de la Biserica Izvoarelor de Leac mărturiseşte că el însuşi a văzut vindecări uluitoare la Izvoarele de Leac, dar spune că fără credinţă şi rugăciune, nu se întâmplă minuni.
“Am fost martor la foarte multe minuni care s-au petrecut colo. Dar minunile se petrec în noi şi datorită nouă şi credinţei noastre. Există un caiet în care s-au notat sute de minuni care s-au petrecut acolo, cu nume, prenume şi buletin. M-aduc aminte de oameni care au venit acolo în situaţii foarte grele şi după o anumită perioadă, lucrurile s-au schimbat. Dar nu e numai locul, v-am spus… Depinde de credinţa fiecăruia. Este într-adevăr un loc binecuvântat şi un loc în care mulţi oameni se reculeg”, mai spune, pentru “Adevărul”, părintele Ovidiu Creţ.