Eram ca intr-un film, nu imi venea sa cred. Intr-o seara in timp ce eram acolo, rasfoind prin lucrurile fetitei am gasit un jurnal in care scria “Sunt cel mai nefericit copil de pe pamant. Nu ma iubeste nimeni si sunt pe un drum fara sfarsit”.
Numele meu este Birdea Margareta, locuiesc in Cluj si vreau sa fac publica povestea mea, care o sa vi se para rupta dintr-un film.M-am casatorit in urma cu 13 ani cu un arab din Palestina, fara a sti ce poate implica o astfel de relatie.
Eram o fata de la tara fara experienta de viata si foarte naiva. Nu stiu daca as putea sa spun ca am avut perioade de fericire alaturi de el, din cauza incompatibilitatii dintre noi si a modului total diferit de viata cu care era obisnuit fostul meu sot.
Din punctul lui de vedere si al majoritatii cetatenilor de origine araba, femeia este acel obiect de care se folosesc pentru a le face menaj, mancare si nu in ultimul rand copii, cat mai multi daca se poate…
Chiar si mama mea imi spunea ca trebuie sa imi duc crucea…Eram disperata pe masura ce trecea timpul deoarece constientizam ca mi-am distrus viata. Imi venea greu sa divortez. Ma gandeam cum voi fi privita de lumea din jur… Chiar si mama mea care imi era foarte apropiata imi spunea ca trebuie sa imi duc crucea, ca nici altul nu este mai bun…
Eram anul intai la facultate cand m-am casatorit. Eu nu aveam voie sa ies nicaieri cu colegii, dar cel mai grav era ca nici el nu ma scotea nicaieri. Eram suparata, dar in prostia mea ma gandeam ca voi face tot ce imi sta in putinta pentru a ramane alaturi de barbatul cu care m-am casatorit.
Asa ca, dupa 2 ani, la insistentele lui, am fost de acord sa facem un copil. Credeam ca acest lucru il va schimba, credeam ca isi va schimba modul de viata de dragul copilului. Ma insela insa cu cine ii iesea in cale. Iar eu parca ma incapatanam si mai rau si parca si mai tare ma ambitionam sa lupt pentru el. Eram intr-o continua competitie cu femeile din viata lui. In anul 2001, a venit pe lume fiica noastra Sarah, o minune de copil… dar, din pacate, schimbari in bine nu erau la sotul meu. Eu ma imparteam intre scoala si fetita mea, care era si este totul pentru mine.
Eram disperata, urlam incontinuu si il imploram sa imi aduca ingerasul acasa
In anul 2009, dupa multe insistente am fost de acord sa las fetita sa plece in vacanta la bunicii din Palestina, insotita de cumnatul meu, sotia lui (tot romanca) si fetita lor. Eu si sotul meu am ramas in Romania.
Desi initial sovaiam si nu prea eram de acord sa o las sa plece cu rudele, pana la urma m-a convins ca va fi doar pentru o perioada de doua saptamani pentru ca fetita sa-si cunoasca mai bine bunicii si verisorii…
Dupa o saptamana, primesc insa vestea ca vrea sa plece si el in Palestina la familia sa si promisiunea ca se va intoarce impreuna acasa cu fetita.
Pana aici nimic de banuit… In acea perioda, eu aveam o afacere care mergea foarte bine si nu puteam lipsi de la serviciu. Dupa zece zile, timp in care vorbeam zilnic cu fata mea la telefon si nu banuiam nimic, imi spune ca a decis sa lase copilul acolo un an la scoala ca sa invete limba.
In acel moment am simtit ca cerul s-a prabusit peste mine. Eram disperata. Urlam incontinuu si il imploram sa imi aduca ingerasul acasa. Din pacate, zilele treceau si ma lasa sa vorbesc din ce in ce mai rar cu fetita mea. Eram innebunita… Simteam ca nu vrea sa o mai aduca, iar pentru mine acest lucru inseamna sfarsitul lumii. Cand vorbeam cu fetita la telefon, plangea. Iar el ma ameninta spunandu-mi ca daca o mai fac sa planga, nu ma mai lasa nici macar sa vorbesc cu ea.
Viata mea era daramata. L-am urat din tot sufletul meu…Nu puteam dormi, nu puteam manca. Plangeam incontinuu. Nu stiam unde sa ma duc si ce sa fac pentru a-mi recupera copilul. Asa ca am inceput sa bat la toate usile posibile pentru a cere ajutor (ambasada, consulat, politie, ministerul de externe, avocati, procurori, judecatori etc.), dar cu fiecare vizita a mea la toate aceste institutii veneam acasa tot mai disperata. Mi se spunea foarte politicos ca, din pacate, nu se poate face nimic. “Nu exista acord intre Romania si Palestina si nu se poate interveni in nici un fel”….
Viata mea era daramata. Dupa trei luni, sotul meu s-a intors acasa singur, asigurandu-ma ca o va lasa acolo doar un an. L-am urat din tot sufletul meu. L-am urat pentru ce mi-a facut atat mie, cat si ingerasului meu care plangea incontinuu.
Vazand ca nu am nicio sansa pe cale legala, m-am gandit sa incerc sa imi joc rolul de sotie iubitoare pentru a nu pierde si ultima farama de speranta. Dar in acelasi timp, fara sa stie el, am tot insistat cu tot felul de memorii la Ministerul de Externe, ambasada, avocati…Nu mai faceam nimic altceva decat sa ma interesez cu disperare asupra modului in care mi-as fi putut aduce fetita acasa. A fost cel mai greu an din viata mea!
Simteam ca nu vrea sa o mai aduca, speram totusi ca ii va fi mila de ea si de mine. S-a intors dupa un an in Palestina spunandu-mi ca o va aduce inapoi acasa sip e fetita la intoarcere. Eram in al noualea cer… Aveam sperante ca imi voi strange iarasi puiul in brate.
A hotarat totusi sa o mai lase un an acoloLa o saptamana dupa ce a ajuns acolo, iarasi mi-a dat o veste bomba: a hotarat totusi sa o mai lase un an acolo. Toate visurile mele s-au spulberat intr-o secunda. Eram aruncata la pamant!!!
In acel moment i-am spus sotului meu ca voi divorta si ca voi pleca pentru totdeauna din viata lui. In urmatoarea zi am plecat din apartamentul in care locuiam. M-am mutat la niste prieteni care mi-au acordat tot sprijinul din lume, oameni extraordinari, in adevaratul sens al cuvantului.
Am intentat actiunea de divort si am obtinut ordonanta presedintiala pentru custodia fetitei pe perioada divortului. Din pacate, era doar o hartie… Iubita mea nu era langa mine. Nu aveam niciun ban in buzunar, fetita imi era luata, iar eu eram distrusa.
Am inceput sa caut pe internet tot felul de persoane dubioase care m-ar fi putut ajuta sa o rapesc. Timp de doua-trei luni am fost intr-un stres maxim: doar in fata calculatorului si cu mana pe telefoane, incercand sa gasesc pe cineva care m-ar fi putut ajuta.
Eram in culmea disperarii… Venise vara deja. Prietenii mei au facut tot posibilul sa ma convinga sa merg cu ei la mare pentru o saptamana: “trebuie sa iti reincarci bateriile altfel innebunesti”.
Intamplarea a facut sa aflu ca in acea perioada se mai afla in vacanta la mare si o persoana sus-pusa care ne-ar fi putut ajuta.Ma legam de orice firicel de ata, vedeam un posibil salvator in oricine. Am mers la conacul de la mare al aceststei persoane si i-am implorat in genunchi pe agentii SPP sa ma lase sa vorbesc cu acest om, dar din pacate nu i-am putut induiosa. Inca o dezamagire… Inca o speranta spulberata…
Dar nu puteam sa renunt. Impreuna cu prietenii mei am hotarit sa incercam sa ajungem la conac inotand. Din pacate, cu cat ne apropiam de malul de la conac, cineva ne tot striga de pe tarm si ne facea semn sa iesim afara. Am continuat sa inotam… La un moment dat, am vazut cum doua persoane de la mal intra in viteza in apa si se indreapta inspre noi.
Erau doi barbati masivi care ne-au spus cu o voce raspicata: “Iesiti afara daca nu vreti sa va bag cate un plumb in voi ca sa ajungeti la fund!”.
Ne-am speriat si ne-am intors din drum. Am inceput sa plang, iar unul dintre acei ,,calai” ne-a insotit pana la sezlong. A inceput sa ne interogheze – cine suntem si de ce am vrut sa mergem acolo. I-am spus cu sufletul sfasiat povestea mea.
A ramas impresionat, am facut schimb de numere de telefon si mi-a promis ca va incerca sa ma ajute. In sfarsit, vedeam o luminita la capatul turneului. Am venit de la mare si dupa 2 zile am si plecat la Bucuresti. Aveam sperante mari…
Cu ajutorul acestui barbat am ajuns in legatura cu cineva de la SRI. Aventura mea continua… Mi-au luat datele intr-un local intunecos, unde nu le puteai vedea fetele si mi-au promis ca ma vor ajuta.Asteptam in fiecare zi sa imi sune telefonul sa primesc vesti. Ma sunau la doua-trei zile si ma asigurau ca va fi bine si ca imi voi strange cat mai repede fetita in brate. Eram foarte fericita… Din pacate, zilele treceau foarte greu pentru mine si nu mai aveam rabdare. In paralel, am inceput iar sa iau legatura cu tot felul de dubiosi pe internet sa ma ajute sa o rapesc. Am gasit pe cineva care mi-a cerut 50.000 de euro si mi-a promis ca imi aduce fetita acasa.
Era o suma enorma pentru mine. Cum as fi putut sa fac rost de o suma atat de mare? Am asteptat raspuns de la cei din Bucuresti. Lunile treceau insa si nu se intmapla nimic concret… doar promisiuni…
Era o nebunie ce urma sa fac…Iuliana, prietena mea mi-a zis intr-o zi: “Haide sa cautam pe internet pe cineva, dar cu o suma totusi mai mica. Eu iti voi da 30.000 de euro”. Nu imi venea sa cred ce aud…
Am luat legatura cu acea persoana si i-am spus ca ii voi da 30.000 de euro, ca nu am mai mult. Am pus la punct detaliile si urma sa ma intalnesc cu el si cu alte trei persoane in Tel Aviv, Israel. Imi era foarte frica, era o nebunie ce urma sa fac. Eu nu ii cunoasteam… daca imi vor face vreun rau… Dar mi-am luat inima in dinti si am plecat, cu cardul in buzunar si 10.000 de euro cash. Tremuram toata, dar imi zicem ca si de voi muri, nimic nu mai conteaza. Fara puiul meu, viata nu mai avea nici un sens.
Am ajuns acolo si m-au intampinat la aeroport. Eram palida si cu inima cat un purice. In mintea mea nu erau decat fetita mea si o frica imensa.
Fetita mea avea cetatenie palestiniana, iar eu nu aveam decat certificatul ei de nastere la mine. Cu alte cuvinte eu mergeam sa fur “un cetatean palestinian”. Eu ca mama acolo nu aveam niciun drept, chiar daca fetita s-a nascut si a crescut in Romania. Mai mult, un oficial din Palestina mi-a spus ca daca voi fi prinsa ma vor impusca fara retinere…Eram in spatele lor cu doua masini si, bineinteles, avand in dotare si cate un pistol.
I-am intalnit pe baietii care urmau sa ma ajute sa o rapesc. Am plecat din Israel inspre Palestina si ne-am cazat in Bethleem cu totii. In dimineata urmatoare am inchiriat doua masini si am plecat in recuperarea fetitei mele.
Am plecat la prima ora si mi-am cumparat niste haine specifice lor in care nu mi se vedeau decat ochii. Baietilor le-am cumparat niste baticuri cum poarta arabii.
La ora 7 dimineata eram in fata casei unde era tinut copilul meu. Am asteptat o jumatate de ora si mi-am vazut fata iesind de mana cu cumnata mea (cumnata mea era profesoara la scoala la care era inscrisa fetita). Nu imi venea sa cred ca o vad… Eram fericita, speriata, disperata… Ele mergeau pe jos, iar noi eram in spatele lor cu doua masini si, bineinteles, avand in dotare si cate un pistol. Speram sa ajunga la scoala, iar in prima pauza sa o rapim.
Era o scoala numai de fete. Toate erau in uniforme, imi era foarte greu sa-mi identific fetita dintr-o multime de 300 de fete. Aproape imposibil… Am stat in fiecare pauza, dar nu am vazut-o deloc. La amiaza, a iesit cu ea din curtea scolii. Eu eram la poarta. Au trecut pe langa mine la o distanta de trei metri. Am simtit ca mi se rup picioarele… Iubita mea era foarte slaba si foarte suparata. Foarte greu m-am putut abtine sa nu fug la ea si sa o iau in brate. Nu o vazusem de un an jumatate, dar stiam ca facand asta pierd sansa de a o aduce acasa.
Le-am urmarit pana acasa, dar era foarte multa lume pe strazi si nu puteam sa o luam. Pentru a nu se lasa cu focuri de arma si politie, am renuntat in acea zi. Am repetat aceeasi urmarire zi de zi, timp de cinci zile. Pana la amiaza eram la scoala, iar dupa-masa in fata casei, in speranta ca fata mea va iesi afara.
Era ziua ei. Am sunat si am insistat sa mi-o dea la telefon. Eram in fata casei, nu ne despartea decat un zid… Ea imi spunea: “Mami, nu imi aduci cadou de ziua mea?” Eu aveam in portbagaj o gramada da cadouri pentru ea. Imi venea sa ii zic sa iasa afara, dar imi era frica sa nu ii fie telefonul pe speaker. Obisnuiau sa auda ce vorbesc cu ea (cumnatul si cumnata stiu limba romana).
Începeam sa imi pierd speranta…Deja incepeam sa imi pierd speranta. Au trecut cinci zile, iar eu nu reuseam sa o iau de acolo. In toata aceasta perioada, tineam legatura in permanenta cu prietenii mei din Romania. Ei m-au anuntat ca am fost cautata de fostul sot si ca ar banui ca eu sunt acolo. Am intrat in panica!
In ziua urmatoare am inceput iar urmarirea. De la ora 6 dimineata am fost in fata portii scolii. Am uitat sa mentionez ca in fiecare zi inchiriam alte masini pentru a nu fi sesizata aceeasi masina in zona.De data aceasta, fata mea si cumnata erau duse la scoala cu masina de cumnatul meu. In fata scolii erau doi barbati care stateau si supravegheau fiecare miscare. Mi-am dat seama ca fostul sot care se afla in Romania ii alarmase deja.
Nu mai aveam nicio sansa sa mai pot intra in curtea scolii, cum facusem in zilele anterioare. Ba mai mult, cumnatul meu dadea tarcoale scolii din jumate in jumate de ora. Era clar: stiau ca sunt acolo sau cel putin banuiau. In a saptea zi, au adus-o pana la scoala tot cu masina. Nu au lasat-o la scoala, au plecat cu ea si le-am pierdut urma.
Eram deja acolo de o saptamana. Am cheltuit foarte multi bani si nu am reusit sa facem nimic. In ultima seara, baietii mi-au spus: “Haide sa mergem sa o luam. Am venit aici sa luam fata si asta o sa facem”. Eu i-am intrebat: “Cum?” Mi-au zis: “haide, ca vei vedea”…Am ajuns in fata casei. Eram foarte speriata. Si-au armat pistoalele si au spus: “tu stai in masina, urca la volan si asteapta-ne cu motorul pornit”. I-am intrebat ce aveau de gand sa faca si mi-au raspuns: “Intram peste ei in casa si ii impuscam. Luam fata si am fugit. Avem pistoale ca lumea si nu vor face zgomot cand se trage.”Am inceput sa plang. Tremuram toata… Le-am zis ca nu vreau asa ceva. Mi-au raspuns nervos ca ei “au venit sa incheie o afacere”. Daca tu nu vrei asta (desi ai vazut ca altfel nu se poate) este problema ta. Da-ne diferenta de bani si asta este”.
Plangeam in hohote, nu ma mai puteam opri. Am mers la bancomat, le-am scos banii si i-am dat. Eram ruinata, plina de datorii. Si ce era mai grav, nu-mi putea lua acasa fetita…
Am simtit ca Dumnezeu este de partea meaAm plecat la aeroport. Plangeam incontinuu. Cei de la charter ma priveau foarte dubios. M-au bagat intr-un birou si au inceput sa ma interogheze. Eram speriata ca voi primi si interdictie de a mai merge in Israel. Ma priveau foarte suspect. La un moment dat a intrat in acea sala o femeie in uniforma care m-a intrebat in romana: ,,Ce s-a intamplat?” Am simtit ca Dumnezeu este de partea mea.
Acea femeie era din Romania si lucra acolo. Cand i-am povestit, a inceput sa planga cu mine. Le-a spus celor de la politia de frontiera despre ce este vorba iar seful politiei mi-a promis ca daca reusesc sa o iau, ei imi faciliteaza trecerea cat mai repede.
Asa ca am venit acasa fara fetita, fara bani, dar cu sperante noi. Eram disperata si speriata. Dupa doua zile de cand am ajuns in Romania, am inceput din nou sa dau telefoane pe la ambasada si consulate. Bineinteles, fara rezultate concrete…
La un moment dat, prietenii mei mi-au sugerat sa luam legatura cu un inalt demnitar roman care ne-ar fi putut ajuta. L-am cautat. A ramas foarte profund impresionat de povestea mea si mi-a promis ca ma ajuta.In ziua urmatoare, m-a sunat cineva caruia i-am dat toate datele mele.
Mi-a spus ca B.E. a sunat personal pentru mine la ambasada Romaniei din Palestina si Israel si ca vor face imposibilul doar ca sa ma ajute. La cateva zile, m-a sunat un alt oficial al Romaniei din Israel, spunandu-mi: “daca veti reusi sa o aduceti pana in Israel, va puteti considera acasa. Dar noi in Palestina nu putem intra”.Stiam ca voi reusi, simteam asta..
Intre timp, ma rugam de fostul sot aflat in Romania si totodata calaul meu sa ma lase cel putin sa ma duc sa o vad. Dupa o luna mi-a zis ca ma lasa, dar numai atunci cand este si el acolo pentru ca eu sa nu incerc ceva. Am acceptat.
Acesta a plecat inainte in Palestina, iar in ziua urmatoare am plecat si eu. Deja aveam toate contactele facute, oameni “de sus” imi erau alaturi, desi pana la interventia inaltului demnitar, nimeni nu ma lua in seama.
Am plecat si eu, iar la aeroportul din Tel Aviv (Israel) stabilisem sa ma astepte fostul sot impreuna cu fetita. Era totul pregatit: ambasadorul Romaniei in Israel, politie de frontiera. Toti erau imbracati civil si ma asteptau, stiind dinainte cu ce voi fi imbracata pentru a ma recunoaste.
Politia era si ea de partea noastra. Planul nostru era ca in momentul in care va aparea cu fetita, acestia sa o ia din mana lui, iar pe el sa il imobilizeze. Am ajuns. Dar fostul sot nu a mai venit sa ma astepte. Erau aproximativ 15 persoane pregatite sa intervina in forta daca ar fi aparut acesta impreuna cu fata, dar ei nu au venit…Eram fericita si speriata in acelasi timp
Am fixat un loc in apropierea casei unde locuia fetita si unde trebuia sa ma astepte in permanenta cineva. Stiam ca voi reusi, simteam asta.Am ajuns in sfarsit la fetita, in casa fostilor socri (la insistentele fetitei m-au lasat sa ma duc si sa locuiesc cateva zile acolo). Nu va pot explica in cuvinte cum a fost revederea… Trei zile nu am putut face nimic, erau in permanenta cu ochii pe mine.
A patra noapte, pe la ora 3 dimineata, cand toti dormeau, mi-am luat puiul in brate si i-am spus incet la ureche: “Sufletel, a venit momentul mult asteptat. Plecam acasa”. Nu a rostit nici un cuvant, doar m-a strans in brate. Aveam niste emotii cumplite, tremuram de nu ma mai puteam tine pe picioare. Imi era frica ca vom fi surprinse.Desi usa de la intrare era inchisa cu cheia, iar eu nu o puteam deschide, mi-am pregatit terenul. Aveam de gand sa ies pe o usa din spatele casei care nu era folosita. Efectiv cred ca nu s-au gandit ca pot iesi pe acolo… Mi-am luat puiul de manuta si am iesit afara in curtea din spatele casei.
Eram amandoua in pijamale, dar ce mai conta?? Ma gandeam ca, daca vom fi surprinse, vom spune ca am iesit doar pana afara. Ziua am uns balamalele cu ulei pentru a nu scartai, totul era pregatit.Am fugit in locul in care stiam ca sunt asteptata… Fugeam amandoua mancand pamantul! Fetita ma zorea spunandu-mi “mami, tu nu stii fugim mai tare”! Nu imi venea sa cred ca reusisem.Baietii ne asteptau si ne-au adus pana in Romania. In acea zi am simtit ca am renascut