Scrisoarea unei Mame Luptătoare: Povestea Mioarei și a Fiicei Sale, Beatrice
Mioara este o femeie curajoasă care se ocupă de curățenie la școala unde învață fiica ei, Beatrice. Deși a lucrat la o fabrică din orășelul transilvănean unde locuiește, uzina a dat faliment recent, iar acum Mioara își câștigă existența din munca de femeie de serviciu. Aceasta este povestea ei, cu bune și cu rele.
Fetița Mioarei, Beatrice, este ținta glumelor răutăcioase ale colegilor ei de clasă. Într-o zi, după ce colegii i-au aruncat penarul în gunoi și au spus că oricum mama ei va veni să-l arunce, Mioara a decis să le vorbească copiilor.
„Numele meu e Mioara și am 44 de ani. Sunt o mamă ca oricare alta și îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că îmi dă putere de muncă și pot pune mâncare pe masă. Soțul meu a murit în urmă cu 5 ani și de atunci mă descurc greu. Părinții mei nu mai sunt nici ei pe pământ. Toată averea mea este fetița mea, Beatrice.
Mi-e greu să scriu această scrisoare. Am un nod în gât și nici nu știu dacă e bine să spun toate astea, dar m-am gândit că poate așa o să ne amintim să fim oameni. Sunt o femeie umilă, recunosc, nu mi-a plăcut învățătura. Nu am vrut să fiu un om mare când eram mică. Părinții m-au pus la treabă de mic copil și am îmbrățișat orice muncă de-a lungul vieții. Acum am o fetiță de 10 ani de care sunt tare mândră.
Sunt femeia de serviciu de la școala unde învață comoara mea. Fata mea este tare supărată din cauza glumelor răutăcioase pe care le fac colegii ei de școală. I-am zis de multe ori lui Betty să nu îi bage în seamă. Eu nu îi judec pe copiii altora. Până la urmă, sunt niște copii și o să își dea seama când vor crește de greșelile pe care le fac.
Mă doare foarte tare că fetiței mele îi este rușine cu mine. Sunt zile în care șterg podeaua pe holurile școlii și Beatrice mă ignoră. Când vine acasă, plânge și mă ia în brațe. Își cere iertare în fiecare zi. Am întrebat-o: ‘Mami, ce-ai pățit? Dacă nu vrei să mai vină mami la școală la muncă, spune-mi.’ M-am gândit de multe ori să îmi schimb locul de muncă, dar fata mi-a zis că nu vrea asta. Vrea doar să o apăr când colegii se leagă de ea și fac glume răutăcioase.
Într-o zi, colegii i-au aruncat penarul în gunoi și i-au spus că poate eu o să-l arunc când vin să strâng gunoiul din clasă. M-am enervat foarte tare și am decis să vorbesc cu învățătoarea. Unul dintre copii este fiul primarului, iar altul, fiul unei învățătoare de la o altă clasă.
Am mers cu fata mea dimineața la școală, la prima oră, chiar la ora de dirigenție. Am întârziat intenționat pentru a discuta această problemă. I-am întrebat pe copii dacă banca lor este curată când ajung la școală și toți mi-au spus că da, că este mereu curățenie. Am întrebat-o pe învățătoare dacă fața de masă este curată și dacă a găsit vreodată mizerie în jurul catedrei. Mi-a răspuns că totul este mereu curat.
În acel moment, fata mea a început să plângă. Nu a mai suportat rușinea. Învățătoarea, care nu știa nimic despre aceste întâmplări, le-a rugat pe copii ca de acum înainte să facă ei curățenie în clasă, iar eu să mă ocup doar de holuri, băi și alte clase. A vorbit cu directorul și acesta a fost de acord. După o săptămână, când eram pe hol și ștergeam geamurile, unul dintre copiii care o necăjeau pe fata mea a venit la mine plângând. Și-a cerut iertare și mi-a spus că acum înțelege cât de grea este munca mea. Era primul din clasă de serviciu cu curățenia.
L-am luat în brațe și i-am spus că nu mă pot supăra pe el, dar mă pot supăra dacă cineva o face pe Betty să plângă. Recent, a fost ziua mea de naștere și copiii mi-au făcut cadou un mare buchet de flori. Fata mea era tare fericită în ziua aceea. Astăzi, copiii se înțeleg bine și mă mai cheamă în clasă să-mi povestească despre diverse lucruri.
Îi mulțumesc învățătoarei pentru lecția de viață pe care ne-a dat-o tuturor.”